Am trei staţii de metrou favorite. Dar de fiecare dată doar mă imaginez aruncându-mă. Sau calculez în gând cam cât de nefericit ar trebui să fiu ca să mă arunc. Din start exclud câteva motive prea des invocate de sinucigaşii din pasiune sau doar de meserie. Motivul cu cei mai mulţi fani nu merită bifat.
Mai întâi se luminează jumătate din ecartament, linia devine portocalie, apoi se ivesc farurile. Ademenitoare, aşa impersonale, ca irişii unei femei la care ştii că nu ai acces. Pe urmă apare metroul. Iar eu mă retrag doi paşi, ca nu cumva prin mintea celorlalţi trecători să se insinueze, oricât de vagă, ideea că tipul acela în costum cam învechit şi moacă fadă vrea să-şi pună capăt zilelor.
Seara, înainte de masă, drăguţa de soţie ar ciripi:
-Iubitul meu soţ şi stăpân, azi un bou şi-a ales să sară în faţa metroului tocmai la ora la care se întoarce lumea de la muncă. Nu ai idee cât am aşteptat şi ce băltoacă de capete s-a format între stâlpii cu afişe roz!
Apoi soţioara ar scoate din cuptor puiul răscrăcărat şi toată familia s-ar înfrupta, dând pieliţa la o parte cu nasul, din carnea suculentă, sfâşiată cu unghiile şi mărunţită între măsele.
Pe tine te-am lovit pentru că nu eşti destul de verticală. Îţi tot zic:
-O cură bisericească e mai mult decât indicată!
Dar tu îmi relatezi la infinit faza cu bătrâna aia habotnică, îmbrăcată relativ îngrijit, ce ne-a văzut împreună, ne-a întrebat dacă suntem căsătoriţi şi a trasat concluzia printr-o zvâcnire a braţului drept: la voi, acolo, e rost de precurvie! Taci. Taci dracului sau te... Hai, taci, uite, acum te mângâi. O să-ţi treacă, nici măcar n-o să se umfle, mâine o să te-ntrebi dacă ai fost caftită sau doar te-ai împiedicat, ameţito, şi ai luat în braţe ditamai cuva din faianţă.
Tu ai vrut! Iar un picior în stomac niciodată nu echivalează cu un pumn în bot.
...Oricum am căştile, iar apartamentul este, probabil, antifonat.
Deci deci deci deci pa.
Uneori dau târcoale celor trei staţii de metrou doar ca să-mi controlez intensitatea ispitei, aşa cum mi-aş lua pulsul. Nu ştiu de ce ecartamentul are acelaşi efect halucinogen, ca un râu pe care dacă-l contempli prea mult, simţi cum te trage în vâltorile lui.
De ce femeia aia s-a repezit ieri, împrăştiind lumea din jur doar din vârful degetelor cu unghii lungi, vopsite în roşu? Parcă nu ar fi fost vorba de un scaun din plastic, pe care se mai desluşeau încă semilunile de sudoare ale curului ce tocmai fusese smucit, ca un căţel, după stăpânul cam gras. Parcă femeia ar fi câştigat, în urma unei lupte aprige, însuşi locul de veci.
De ce aceeaşi femeie a înmânat, ceremonios, trofeul fiicei sale, o fetiţă banală, cu breton şi ochi vâscoşi, iar ea a preferat să atârne de bară, cu sânii fluturând leneş şi unghiile belicoase transformate în cârlige de rufe?
Îmi ascut ochii. Folosesc doar o lamă şi o coală de hârtie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu