luni, 31 ianuarie 2011

Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortita 1

I.
Culegeau la întâmplare un pliant şi se prefăceau că îl citesc, în timp ce, pe după laptop, mâna lor transformată în cange înhăţa portocala şi se retrăgea iute cu prada în străfundul sacoşei. Se încredeau orbeşte în deprinderile din tinereţe, când, pui fiind, simulau jucăuş Marea Vânătoare. Nu înţelegeau însă că, montate în irişii leilor camuflaţi în carcase de antilope, camerele de filmat înregistrau cel de-al 114-lea minut al documentarului care avea să întoarcă lumea. La atotputernicia dinaintea cunoaşterii Domnului.
În spatele camerelor de filmat, sub combinaţia oficioasă de sacou negru-cravată portocalie-pantaloni negri (lucioşi de la silnica osârdie a dungării), cu o pereche inegală de muci lipită de buza de sus şi părul ondulat, încâlcit, AlbinosulPrelung se încovoiase cât să încapă. Scâncea. Mai mult, prostul obicei al celuilalt de a lăsa nervii să năclăiască sub cămaşă, împuţind pielea şi otrăvind aerul ce pătrundea înăuntru, pe sub mâneci şi prin fanta claviculei, tot zbuciumul de la suprafaţă care stârnise aici, dedesubt, o viermuială spumoasă, îl îmbolnăveau pe Albinos, dându-i senzaţii de vomă şi menghine purgative.
Între ei se afla Costumul şi din Costum ieşeau mâinile, gâtul de taur şi mai rar, când se aşeza pe scaun, ciorapii fini ai celui ce se numea MiculVânzător.

II.
            Dimineaţa începuse banal.
            MiculVânzător stătuse o noapte întreagă să spele, să calce, să cureţe cu balsam diluat în apă şi să cremuiască, fumase la fiecare sfert de oră, privindu-şi papucii roz în care intrau doar degetele, îi răspunsese că nu, nu se poate, unui prieten din copilărie, dar îi ceruse o ofertă şi un welcome...
-...discount! recitase din Compediul învelit în piele neagră. Acea “Biblie în cheie personală”, cum îi plăcea lui să alinte vocabularul de o mie de pagini, mângâind coperta, îndreptând colţurile si lustruind ferecăturile din argint, era scrisă de el. O consulta, ca pe un oracol,  oricând. Până şi în cazul unei discuţii banale, despre vreme sau despre viaţă.
            Împărţise toate ţigările cu AlbinosulPrelung, un fum tu, două eu, sunt stresat, înţelegi? Ştii acum câţiva ani când mă documentam despre arta celţilor şi ajunsesem la Silivaş, descriam ornamentica aluzivă, asemănată cu zâmbetul care pisicea, cocoţat pe o ramură, în povestea cu Alice? Ştii noaptea în care mi-am dat seama că uitasem de scordisci şi căutam înspăimântat încadrarea lor cronologică, răsfoiam fişierele şi mi se uscase gâtul, peste opt ore trebuia să predau materialul şi mai aveam de introdus concluziile, imaginile, observaţiile, bibliografia, patru-cinci analize de vase din context funerar, plus o spadă împodobită cu dragoni afrontaţi? Ştii, desigur, mă tot rugai să iau o pauză de cafea, ca să joci tu Zuma! Îţi mai aminteşti, Albinosule, cum a doua zi ne-am trezit, am valsat înspre oglindă şi am ţipat?
            Brusc. Fără menajamente. Am ţipat împreună. Apoi pe rând.
            Ne căzuse părul şi se ivise o porţiune ovală de chelie. Nu mai mult de cinci centimetri. Iar de jur împrejur aceleaşi smocuri blonde-castanii, care scoteau şi mai mult în evidenţă pata de piele iritată.
            ...Tu te masturbezi în timp ce eu curăţ mânecile Costumului, iar Eva, prietena comună pescuită pe holul unui cămin din Grozăveşti, se întoarce, în somn, din beţie. Mâine va fi femeia cu care vrem să ne căsătorim.
            Aseară îţi venea s-o iei de o aripă şi s-o proiectezi din perete în perete în perete. Aţi urlat ca nişte fiare, v-aţi ars cu ţigările, aţi lătrat sfâşiindu-vă hainele, deşi v-am rugat să dormiţi, să dormiţi mult, ca să-mi fac treaba în linişte!
            Nu, Albinosule! Nu-mi spune că sunt ipocrit! Chiar dacă eu m-aş fi certat cu Eva, prin absurd, dacă eu i-aş fi dat palma aceea, desigur dacă eu aş fi trântit bidonul cu bere în mijlocul casei, împroşcând mobila şi parchetul, voi trebuie să înţelegeţi că MIE mi-e greu, MIE mi s-a dat o viaţă imposibilă, o rutină dezagreabilă, MIE mi s-a perforat stomacul şi mai ales MIE trebuie să-mi mulţumiţi că aveţi o pernă sub cap!

III.
            Dimineaţa începuse banal…
            Înainte de a ajunge la stand, se pare că unul dintre ei citise pe metrou, între Dristor şi Unirii, apoi între Unirii şi Zvrncul Pyt, câteva pagini din Updike:
            “Nu vroiam. Nu ştiam îndeajuns. Îmi plăcea de el. Sau mă repet?”[1]
            Acum el (AlbinosulPrelung sau MiculVânzător) filma din spatele standului. Bătrâne venite să se updateze. Şi cuibărită printre bătrâne, o domnişoară subţire, numai arcuiri, numai legănări însoţind, ca un refren, un moment din copilărie, încifrat de memorie sub formă de cântec: brunetă, cu buzele pârguite, sâni rotunzi, sfârcurile împungând cămaşa cu nervuri, fustă până la genunchi şi mai jos dresuri de lycra şi mai jos cizmuliţe cochete, de care atârnau, mereu în urma paşilor, două limbi jucăuşe...
-...două limbi sfidătoare! şopti MiculVânzător şi, apropiindu-se de ea, o invită la un concurs de concepte. AlbinosulPrelung, ori pentru că i se povestise, ori pentru că el însuşi îl citise pe Updike, declanşă instantaneu o implozie carnală, ce semeţi (înfuriindu-l şi înnebunindu-l cu năvalnică pohtă) mădularul comun zăvorât îndărătul prohabului, ca sub o lespede grea de mormânt. Domnişoara surâse prea cristalin şi roşi înţelegătoare.
            Albinosul şi-o imagină răsturnată pe masă, doar în dresuri, cu cizmuliţele-margini ale unghiului obtuz, sub vârful căruia s-ar fi îndreptat mâna lui, presând şi grăbind erupţia laharică. Dezmierdând labiile şi masând clitorisul, ar fi pătruns triumfal în gaura umedă, cu tropote de armăsari şi ovaţii din partea mulţimii, ar fi mângâiat pe dinăuntru, deschizând bobocul vulvei, ar fi auzit-o oftând şi ar fi îndrăznit şi mai mult, înmuind degetul, apoi l-ar fi scos şi l-ar fi urcat, abia atingându-i pielea, din buric, printre sâni, pe gât, în ovalul bărbiei, oprindu-se pe buzele rujate. I le-ar fi conturat.
            Updike zicea între două duminici:
            “Amantul e un viaduct.”[2]

IV.
            MiculVânzător continua să îi explice domnişoarei, punctând pe un pliant, regulamentul de participare la concurs. Zâmbea la fiecare pauză dintre cuvinte, privind-o fix, cu irişii transformaţi în gratiile unei cuşti, din care ea, virtuală Clientă, nu se zbătea să scape. Se legăna pe osul mobil, ca un canar binedispus, îşi netezea din când în când fusta, în timp ce năbădăioasele degete mici i-o suflecau milimetru cu milimetru, dezvelindu-i genunchii.
Şi din nou imaginaţia Albinosului plonjă sub fusta din tafta:
Ea s-ar fi înfipt într-un pix branduit şi ar fi reuşit să bifeze, prin opturi abile, categoriile de concepte dorite. Pe urmă ar fi închis ochii, înfăşând ca într-un cocon o senzaţie de plăcere, pe care, îmbujorată, ar fi eliberat-o sub formă de fluture agăţat de perdea.

V.
La stand rula o prezentare cu broşuri, conferinţe de presă, campanii descrise vesel-cuminte. Apăreau mesaje colorate în alb sau roşu-cărămiziu, ornate cu volute sau încadrate în benzi orizontale, registre cu bucuroşi flancaţi de logo-uri compuse din feline durdulii.
Iar pe o tablă scundă, aplecat, MiculVânzător înlocuise cifra trei. Mai sunt două ore până la tragerea la sorţi! Luuumeee, lume! Avem portocale, avem concepte, nu, nu pentru dumneavoastră, e o tombolă destinată companiilor cu produse pentru pisici! Dar luaţi un pix, vă rog, sunteţi un zvrnc drăguţ!

VI.
            Se plictisise teribil AlbinosulPrelung. Sfâşiase căptuşeala buzunarelor, extrăgând bonuri de taxi, monede şi cărţi de vizită. Se distrase cu nume imposibil de pronunţat. Apoi desenase în interiorul cămăşii prinţese şi cavaleri. Acum îl contempla pe MiculVânzător. I se părea mai adus de umeri. Părul i se rărise la tâmple, iar umflăturile de pe degete, roase metodic, deveniseră livide şi parcă se lăţiseră. Mirosea a om bătrân, obişnuit să se culce devreme.
Tot răscolind prin buzunare, Albinosul găsi o hârtie mototolită.
Se gândi că e un alt bon de la vreun prânz oferit unui client, vru să-l arunce, însă descoperi trei litere ce nu aveau voie să se alăture.


[1] Updike John,”O luna de duminici”, Colecţiile Cotidianul, Ed. Univers, Bucureşti, 2009, pag. 55
[2] Updike John,”O luna de duminici”, Colecţiile Cotidianul, Ed. Univers, Bucureşti, 2009, pag. 36

joi, 27 ianuarie 2011

joi sau penultima zi de serviciu sau AMR 2

In vanzari/ marketing exista un soi de zicala: "deadline-ul este ieri". Faza proasta e ca zicala asta nu se indeparteaza mult de la adevar. Daca nu respecti deadline-ul, ai iesit din cursa. E un fel de conditie sine qua non.
Sosind eu dinspre vanzari si punand de-o carte (termen cam fortat, avand in vedere ca si acum, dupa vreo jumatate de an de cand am terminat-o si de cand umblu sa o public, inca mai corectez si modific) m-am trezit intr-o piata total straina. Mie. Fusesem avertizat, dar asa e omul la inceput, mai optimist.
Ce m-a frapat inca de la inceput este lipsa de punctualitate a editurilor. Am citit undeva ca Filip Florian astepta un raspuns de la Humanitas pe "Zilele regelui", parca. Dupa 60 de zile (asta e termenul Humanitasului) a aflat ca nu i se citise manuscrisul. Eu cu Humanitas am avut mai mult noroc: dupa 60 de zile am fost chemat ca sa fiu laudat oficial, criticat oficial si sa mi se respinga manuscrisul. Acelasi "noroc" l-am avut si cu alte cateva edituri de top.
Printre raspunsurile cele mai interesante s-a numarat unul primit la cateva ore dupa ce trimisesem mesajul cu romanul atasat. Citez, fara sa dau nume, ca deh, se stie ca in domeniul artistic orgoliul se manifesta in multe feluri:

"Din pacate, limbajul folosit este putin prea indraznet, pe alocuri chiar explicit, pentru ca volumul sa se poata incadra in colectia de proza a editurii noastre."

Eu unul am fost multumit: oamenii citisera cel putin 1 pag din roman, daca nu chiar 2 (2, iti dai seama?), odata ce ajunsesera la fragmentul "indraznet, chiar explicit".
Au fost si cazuri fericite, ca de ex cel al Alexandrei Rusu de la All, care mi-a respins romanul, dar L-A CITIT! Si nu numai ca l-a citit, dar mi-a zis si ce e prost in el.
Cam atat azi. Istoria perindarii mele pe la edituri mai are multe episoade interesante. Pana prin martie, cand voi hotari daca ma voi folosi de Editura Eu, astept alte cateva reactii/refuzuri/da-uri cu bani.

.

duminică, 26 decembrie 2010

lume, lumeeee!

anunt important:
destul de probabil, undeva in martie se va deschide o noua editura. numele ei va fi "Editura Eu" si prima carte (deja) in pregatire se intituleaza "Zvrncul Pyt". Tirajul va fi limitat, din cauza durerilor de incheietura ale autorului/ editorului (detalii cand si daca va fi cazul).
PS: Draga Silvia, nu am uitat ca am promis sa iti raspund la o intrebare. Pana atunci, Sarbatori fericite si tot ce iti doresti tu sa ti se implineasca!

marți, 14 decembrie 2010

nimic deosebit

uneori am senzatia ca ma cam duc. si atat de patetic e gandul asta ca nici macar eu nu-l cred. dar e un gand obraznic si de fiecare data cand nu-l bag in seama imi arde cate un pumn zdravan in figura. nu-mi sparge buza, nici nasul, dar ma forteaza sa inghit o pisica. iar pisica asta se sperie groaznic, se cazneste sa iasa si se agata cu ghearele de esofag. tot zgarie, pana reuseste sa urce. dar nu scapa. o inghit iar. o pisica uda si terifiata are gust amar.
am inca 2 carti de terminat si una careia trebuie sa-i mai strang suruburile. sper sa rezolv macar treaba cu suruburile. de testat si condus, asta poate sa o faca si altcineva.


     

vineri, 10 decembrie 2010

un bordel, un echipaj de politie, o parasuta in fundul gol in mijlocul strazii

o fi bine, n-o fi? nu stiu ce sa zic... totusi uite ca scriu despre asta:
muncesc intr-un cartier vestit prin bordeluri, droguri, masini furate, manele. e un cartier aflat la 10 minute de mers pe jos de victoriei si de romana. deci shientru, cum s-ar spune.
bon. lasa ca avem un vecin simpatic ce in fiecare vara ameninta ca se arunca de pe acoperis, unde de fapt sta vreo 2 ore, se bronzeaza cu sticla de vodca in mana si urla incontinuu. lasa ca se aduna pompieri, salvare, politie, ca la bal, toti freaca menta, holbandu-se la nenea de pe acoperis, apoi fiecare pleaca in treaba lui. lasa ca in cartier vezi o multime de masini cu numar de bulgaria sau neobisnuit de luxoase pentru casele de care, probabil, apartin. lasa manelele si fumul emanat de gratarele pe care se perpelesc mici si fleici, prin curtile paduchioase. lasa unele cladiri dubioase din cartier, in care si tu, un neica nimeni, fara intuitie de detectiv, iti dai seama ca locuiesc persoane cel putin dubioase. lasa ca politia stie despre toate astea, dar nu se baga, ia spaga sau intervine doar inainte de alegeri.
in apropiere de noi e un bordel, "prezentat" cu cativa ani in urma pana si de cei cu emisiunea "politia in alerta". emisiunea a fost atat de eficienta, incat de cateva luni bordelul si-a tras si firma, ca sa stie tot omul unde e rost de o placere scurta sau lunga.
in dimineata asta, abia venit la serviciu, am auzit bocete din strada. era o tipa probabil drogata, in fundul gol, ce striga nu stiu ce despre nu stiu cine care i-ar fi luat toti banii. tipa era exact in mijlocul strazii si la un moment dat s-a intins pe jos. masinile treceau pe langa ea si doar una a oprit, insa bunul samaritean a fost nevoit sa o ia repede din loc, pentru ca soferii din spatele lui au inceput sa-l claxoneze si sa-l injure. deh, lumea are treaba, se grabeste...
un baiat saritor si amabil, probabil pestele, se tot invartea in jurul tipei, incercand sa o imbrace. nu prea ii cadea bine sa vina televiziunile. asa, domnii bortosi de la politie ar fi fost nevoiti sa intervina si s-ar fi lasat cu arestari.
tipa era drogata, lovita, goala de la brau in jos, cu gambele infasurate in pansamente. daca nu ma insel, am mai vazut-o mai demult si avea rani adanci la picioare.
desi in general in fata bordelului roiesc tot felul de indivizi, de data asta era pustiu. nimeni. ziceai ca era o cladire parasita.
scena s-a terminat prin aparitia unui politist care a tras-o pe tipa pe trotuar (ea nu vroia sa se ridice). vorba cuiva, mai bine o tragea direct de par. nu de mana. ce atatea politeturi?
apoi au mai venit doi politisti, o ambulanta, alta ambulanta, tipa a fost dusa, au plecat si politistii.
baietii de la bordel s-au intors la activitatea lor zilnica. acum au reaparut. sunt parca un pic nelinistiti, dar la fel de vioi si pusi pe treaba.
pe tipa probabil o asteapta o primire triumfala. poate chiar va disparea din peisaj. o vreme sau cu totul. iar harnicii baieti de la politie vor fluiera a paguba.

joi, 9 decembrie 2010

fragment din ceva

Am trei staţii de metrou favorite. Dar de fiecare dată doar mă imaginez aruncându-mă. Sau calculez în gând cam cât de nefericit ar trebui să fiu ca să mă arunc. Din start exclud câteva motive prea des invocate de sinucigaşii din pasiune sau doar de meserie. Motivul cu cei mai mulţi fani nu merită bifat.
Mai întâi se luminează jumătate din ecartament, linia devine portocalie, apoi se ivesc farurile. Ademenitoare, aşa impersonale, ca irişii unei femei la care ştii că nu ai acces. Pe urmă apare metroul. Iar eu mă retrag doi paşi, ca nu cumva prin mintea celorlalţi trecători să se insinueze, oricât de vagă, ideea că tipul acela în costum cam învechit şi moacă fadă vrea să-şi pună capăt zilelor.
Seara, înainte de masă, drăguţa de soţie ar ciripi:
-Iubitul meu soţ şi stăpân, azi un bou şi-a ales să sară în faţa metroului tocmai la ora la care se întoarce lumea de la muncă. Nu ai idee cât am aşteptat şi ce băltoacă de capete s-a format între stâlpii cu afişe roz!
Apoi soţioara ar scoate din cuptor puiul răscrăcărat şi toată familia s-ar înfrupta, dând pieliţa la o parte cu nasul, din carnea suculentă, sfâşiată cu unghiile şi mărunţită între măsele.

Pe tine te-am lovit pentru că nu eşti destul de verticală. Îţi tot zic:
-O cură bisericească e mai mult decât indicată!
Dar tu îmi relatezi la infinit faza cu bătrâna aia habotnică, îmbrăcată relativ îngrijit, ce ne-a văzut împreună, ne-a întrebat dacă suntem căsătoriţi şi a trasat concluzia printr-o zvâcnire a braţului drept: la voi, acolo, e rost de precurvie! Taci. Taci dracului sau te... Hai, taci, uite, acum te mângâi. O să-ţi treacă, nici măcar n-o să se umfle, mâine o să te-ntrebi dacă ai fost caftită sau doar te-ai împiedicat, ameţito, şi ai luat în braţe ditamai cuva din faianţă.
Tu ai vrut! Iar un picior în stomac niciodată nu echivalează cu un pumn în bot.
...Oricum am căştile, iar apartamentul este, probabil, antifonat.

Deci deci deci deci pa.
Uneori dau târcoale celor trei staţii de metrou doar ca să-mi controlez intensitatea ispitei, aşa cum mi-aş lua pulsul. Nu ştiu de ce ecartamentul are acelaşi efect halucinogen, ca un râu pe care dacă-l contempli prea mult, simţi cum te trage în vâltorile lui.
De ce femeia aia s-a repezit ieri, împrăştiind lumea din jur doar din vârful degetelor cu unghii lungi, vopsite în roşu? Parcă nu ar fi fost vorba de un scaun din plastic, pe care se mai desluşeau încă semilunile de sudoare ale curului ce tocmai fusese smucit, ca un căţel, după stăpânul cam gras. Parcă femeia ar fi câştigat, în urma unei lupte aprige, însuşi locul de veci.
De ce aceeaşi femeie a înmânat, ceremonios, trofeul fiicei sale, o fetiţă banală, cu breton şi ochi vâscoşi, iar ea a preferat să atârne de bară, cu sânii fluturând leneş şi unghiile belicoase transformate în cârlige de rufe?

Îmi ascut ochii. Folosesc doar o lamă şi o coală de hârtie.