I.
Culegeau la întâmplare un pliant şi se prefăceau că îl citesc, în timp ce, pe după laptop, mâna lor transformată în cange înhăţa portocala şi se retrăgea iute cu prada în străfundul sacoşei. Se încredeau orbeşte în deprinderile din tinereţe, când, pui fiind, simulau jucăuş Marea Vânătoare. Nu înţelegeau însă că, montate în irişii leilor camuflaţi în carcase de antilope, camerele de filmat înregistrau cel de-al 114-lea minut al documentarului care avea să întoarcă lumea. La atotputernicia dinaintea cunoaşterii Domnului.
În spatele camerelor de filmat, sub combinaţia oficioasă de sacou negru-cravată portocalie-pantaloni negri (lucioşi de la silnica osârdie a dungării), cu o pereche inegală de muci lipită de buza de sus şi părul ondulat, încâlcit, AlbinosulPrelung se încovoiase cât să încapă. Scâncea. Mai mult, prostul obicei al celuilalt de a lăsa nervii să năclăiască sub cămaşă, împuţind pielea şi otrăvind aerul ce pătrundea înăuntru, pe sub mâneci şi prin fanta claviculei, tot zbuciumul de la suprafaţă care stârnise aici, dedesubt, o viermuială spumoasă, îl îmbolnăveau pe Albinos, dându-i senzaţii de vomă şi menghine purgative.
Între ei se afla Costumul şi din Costum ieşeau mâinile, gâtul de taur şi mai rar, când se aşeza pe scaun, ciorapii fini ai celui ce se numea MiculVânzător.
II.
Dimineaţa începuse banal.
Dimineaţa începuse banal.
MiculVânzător stătuse o noapte întreagă să spele, să calce, să cureţe cu balsam diluat în apă şi să cremuiască, fumase la fiecare sfert de oră, privindu-şi papucii roz în care intrau doar degetele, îi răspunsese că nu, nu se poate, unui prieten din copilărie, dar îi ceruse o ofertă şi un welcome...
-...discount! recitase din Compediul învelit în piele neagră. Acea “Biblie în cheie personală”, cum îi plăcea lui să alinte vocabularul de o mie de pagini, mângâind coperta, îndreptând colţurile si lustruind ferecăturile din argint, era scrisă de el. O consulta, ca pe un oracol, oricând. Până şi în cazul unei discuţii banale, despre vreme sau despre viaţă.
Împărţise toate ţigările cu AlbinosulPrelung, un fum tu, două eu, sunt stresat, înţelegi? Ştii acum câţiva ani când mă documentam despre arta celţilor şi ajunsesem la Silivaş, descriam ornamentica aluzivă, asemănată cu zâmbetul care pisicea, cocoţat pe o ramură, în povestea cu Alice? Ştii noaptea în care mi-am dat seama că uitasem de scordisci şi căutam înspăimântat încadrarea lor cronologică, răsfoiam fişierele şi mi se uscase gâtul, peste opt ore trebuia să predau materialul şi mai aveam de introdus concluziile, imaginile, observaţiile, bibliografia, patru-cinci analize de vase din context funerar, plus o spadă împodobită cu dragoni afrontaţi? Ştii, desigur, mă tot rugai să iau o pauză de cafea, ca să joci tu Zuma! Îţi mai aminteşti, Albinosule, cum a doua zi ne-am trezit, am valsat înspre oglindă şi am ţipat?
Brusc. Fără menajamente. Am ţipat împreună. Apoi pe rând.
Ne căzuse părul şi se ivise o porţiune ovală de chelie. Nu mai mult de cinci centimetri. Iar de jur împrejur aceleaşi smocuri blonde-castanii, care scoteau şi mai mult în evidenţă pata de piele iritată.
...Tu te masturbezi în timp ce eu curăţ mânecile Costumului, iar Eva, prietena comună pescuită pe holul unui cămin din Grozăveşti, se întoarce, în somn, din beţie. Mâine va fi femeia cu care vrem să ne căsătorim.
Aseară îţi venea s-o iei de o aripă şi s-o proiectezi din perete în perete în perete. Aţi urlat ca nişte fiare, v-aţi ars cu ţigările, aţi lătrat sfâşiindu-vă hainele, deşi v-am rugat să dormiţi, să dormiţi mult, ca să-mi fac treaba în linişte!
Nu, Albinosule! Nu-mi spune că sunt ipocrit! Chiar dacă eu m-aş fi certat cu Eva, prin absurd, dacă eu i-aş fi dat palma aceea, desigur dacă eu aş fi trântit bidonul cu bere în mijlocul casei, împroşcând mobila şi parchetul, voi trebuie să înţelegeţi că MIE mi-e greu, MIE mi s-a dat o viaţă imposibilă, o rutină dezagreabilă, MIE mi s-a perforat stomacul şi mai ales MIE trebuie să-mi mulţumiţi că aveţi o pernă sub cap!
III.
Dimineaţa începuse banal…
Înainte de a ajunge la stand, se pare că unul dintre ei citise pe metrou, între Dristor şi Unirii, apoi între Unirii şi Zvrncul Pyt, câteva pagini din Updike:
“Nu vroiam. Nu ştiam îndeajuns. Îmi plăcea de el. Sau mă repet?”[1]
Acum el (AlbinosulPrelung sau MiculVânzător) filma din spatele standului. Bătrâne venite să se updateze. Şi cuibărită printre bătrâne, o domnişoară subţire, numai arcuiri, numai legănări însoţind, ca un refren, un moment din copilărie, încifrat de memorie sub formă de cântec: brunetă, cu buzele pârguite, sâni rotunzi, sfârcurile împungând cămaşa cu nervuri, fustă până la genunchi şi mai jos dresuri de lycra şi mai jos cizmuliţe cochete, de care atârnau, mereu în urma paşilor, două limbi jucăuşe...
-...două limbi sfidătoare! şopti MiculVânzător şi, apropiindu-se de ea, o invită la un concurs de concepte. AlbinosulPrelung, ori pentru că i se povestise, ori pentru că el însuşi îl citise pe Updike, declanşă instantaneu o implozie carnală, ce semeţi (înfuriindu-l şi înnebunindu-l cu năvalnică pohtă) mădularul comun zăvorât îndărătul prohabului, ca sub o lespede grea de mormânt. Domnişoara surâse prea cristalin şi roşi înţelegătoare.
Albinosul şi-o imagină răsturnată pe masă, doar în dresuri, cu cizmuliţele-margini ale unghiului obtuz, sub vârful căruia s-ar fi îndreptat mâna lui, presând şi grăbind erupţia laharică. Dezmierdând labiile şi masând clitorisul, ar fi pătruns triumfal în gaura umedă, cu tropote de armăsari şi ovaţii din partea mulţimii, ar fi mângâiat pe dinăuntru, deschizând bobocul vulvei, ar fi auzit-o oftând şi ar fi îndrăznit şi mai mult, înmuind degetul, apoi l-ar fi scos şi l-ar fi urcat, abia atingându-i pielea, din buric, printre sâni, pe gât, în ovalul bărbiei, oprindu-se pe buzele rujate. I le-ar fi conturat.
Updike zicea între două duminici:
“Amantul e un viaduct.”[2]
IV.
MiculVânzător continua să îi explice domnişoarei, punctând pe un pliant, regulamentul de participare la concurs. Zâmbea la fiecare pauză dintre cuvinte, privind-o fix, cu irişii transformaţi în gratiile unei cuşti, din care ea, virtuală Clientă, nu se zbătea să scape. Se legăna pe osul mobil, ca un canar binedispus, îşi netezea din când în când fusta, în timp ce năbădăioasele degete mici i-o suflecau milimetru cu milimetru, dezvelindu-i genunchii.
Şi din nou imaginaţia Albinosului plonjă sub fusta din tafta:
Ea s-ar fi înfipt într-un pix branduit şi ar fi reuşit să bifeze, prin opturi abile, categoriile de concepte dorite. Pe urmă ar fi închis ochii, înfăşând ca într-un cocon o senzaţie de plăcere, pe care, îmbujorată, ar fi eliberat-o sub formă de fluture agăţat de perdea.
V.
La stand rula o prezentare cu broşuri, conferinţe de presă, campanii descrise vesel-cuminte. Apăreau mesaje colorate în alb sau roşu-cărămiziu, ornate cu volute sau încadrate în benzi orizontale, registre cu bucuroşi flancaţi de logo-uri compuse din feline durdulii.
Iar pe o tablă scundă, aplecat, MiculVânzător înlocuise cifra trei. Mai sunt două ore până la tragerea la sorţi! Luuumeee, lume! Avem portocale, avem concepte, nu, nu pentru dumneavoastră, e o tombolă destinată companiilor cu produse pentru pisici! Dar luaţi un pix, vă rog, sunteţi un zvrnc drăguţ!
VI.
Se plictisise teribil AlbinosulPrelung. Sfâşiase căptuşeala buzunarelor, extrăgând bonuri de taxi, monede şi cărţi de vizită. Se distrase cu nume imposibil de pronunţat. Apoi desenase în interiorul cămăşii prinţese şi cavaleri. Acum îl contempla pe MiculVânzător. I se părea mai adus de umeri. Părul i se rărise la tâmple, iar umflăturile de pe degete, roase metodic, deveniseră livide şi parcă se lăţiseră. Mirosea a om bătrân, obişnuit să se culce devreme.
Tot răscolind prin buzunare, Albinosul găsi o hârtie mototolită.
Se gândi că e un alt bon de la vreun prânz oferit unui client, vru să-l arunce, însă descoperi trei litere ce nu aveau voie să se alăture.
